Modulul nr. 8

Subiect Progress:

1. Cadrul teoretic al teoriei comunicării

1.1. Modele ale comunicării și noțiuni de bază (concepte de bază)

              Schimbările în istoria gândirii arată şi modelizarea proceselor de comunicare din diferitele etape. Există două tendinţe majore, primul subliniază că comunicarea este definită ca procesul prin care o persoană afectează comportamentul a unei alte persoane (ca procesul prin care o persoană relaţionează cu alta sau afectează comportamentul ale altei persoane), unde lipsa feed-backului sau un efect diferit poate fi interpretat ca un eşec al comunicării (şcoala proces).

              Celălalt curent pune în evidenţă efectul semantic al mesajelor cu privire la receptor, neînţelgerea nefiind un eşec al comunicării, ci rezultatul diferenţelor culturale dintre (cele două) părţi (şcoala semiotică), cercetările în acest domeniu se referă la diferitele culturi.

              Cele mai simple modele conţin părţile care fac parte din procesul de comunicare şi mesajele transmise între ele (modele unidirecţionale, lineare interpersonale). Mai târziu modelele au devenit mai complexe, lăsând caracterul lor general, străduind pentru descrierea unor domenii specifice. Modelele pot fi clasificate după mai multe criterii, de exemplu după nivelurile descrise (intrapersonale, interpersonale, colective, organizaţionale, sociale, interculturale), după canalul utilizat (verbal, nonverbal, audio, vizual, audiovizual) ş. a. m. d.

              Modelul cel mai influent (vădit) şi cunoscut este modelul de telecomunicaţii Shannon-Weaver (1949), şi modelul de comunicare verbală a lui Jakobson (modelul comunicării) (1960), care tratează comunicarea interpersonală ca un proces unidirecţional şi linear. Cel mai cunoscut dintre modelele interdependente, cu persoane care afectează pe celălalte persoane din procesul de comunicare, este modelul comunicării sociale a lui Newcomb (1953), unde schimbările care provin la o persoană afectează şi celelalte persoane. Modelele diferite sunt modelele proprii a diferiterlor domenii ştiinţifice sau discipline, cu care se ocupă disciplina respectivă, utilizarea lor într-un context diferit limitează sau pune capăt operabilităţii modelului. În cazul apariţiei publice şi în cazul analizei semnelor este vorba de observare participativă, care se bazează pe feed-backul partenerului, aşadar în aceste cazuri pot fi utilizate modelele care iau în considerare acţiunea-reacţia.

              În sensul modelelor interpersonale interactive părţile sunt nevoite să negocieze în vederea permanentizării interacţiunilor sociale. Mesajul (comunicarea) este iniţiat de emitent (emiţător), care transmite un mesaj după efectul stimulării, definind scopul, funcţia şi sensul mesajului. Stimularea se referă la transmiţător, care după un stimul exterior sau interior (un sentiment, un spectacol, o oarecare senzaţie) simte nevoia de a trimite mesajul.

              Emiţătorul transmite astfel un mesaj (comunicat, după alte modele), adică decodează informaţia transmisă (mesajul este de fapt o informaţie orientată, codificată). Codul este „un ansamblu de sensuri comun (sistem de înţelesuri comun) membrilor unei comunităţi de comunicare, care nu se bazează pe acord personal sau pe întâmplări specifice biografice, ci pe convenţii impersonale şi pe convenţiile de socializare ale comunităţii.Codificarea este procesul prin care emiţătorul transformă informaţia în semnale (simboluri după Mead) inteligibile pentru persoana ţintă sau pentru întreaga comunitate.      Semnul este (acel) ceva care „ţine locul a ceva” (Semnul apare la Peirce ca „ceva care stă pentru cineva în locul a ceva într-o anumită privinţă”.), marchează (reprezintă) un fenomen diferit de el (în)sine, adică este vorba de o corelaţie, care leagă semnul de un anumit gând, de un anumit concept, de un anumit obiect, de o anumită stare sau de un alt semn. Procesul de transmitere a semnalelor este comunicarea, care se ia fiinţă atunci când două sau mai multe părţi tratează semnalele (conştient sau nu) ca astea să transmită un mesaj (o semnificaţie) pentru ceilalţi. Mesajul ajunge printr-un canal indirect sau direct la receptor (destinatar), adică persoana sau grupul care receptează mesajul. Dacă mesajul este receptat în afară de persoana ţintă sau grupul ţintă (persoană ţintă şi grup ţintă), vorbim despre difuzare sterilă. Canalul este acel mediu sau mijloc prin care putem transmite mesajul. În timpul transmiterii, mesajul poate fi deteriorat în sens propriu şi în sens metaforic din cauza zgomotului (de fond), când apar factori, care implică receptarea mesajului, din cauza funcţionării canalului, sau din motivul transmiterii repetate (acestea fiind caracteristici atât mijloacelor interpersonale cât şi mijloacelor mass-media, şi materialelor mass-media). Receptorul decodează semnele care transmit mesajul, reconstruind semnificaţia originală. În cazul în care receptorul înţelege semnele codării folosite de emiţător, internalizează după decodare, prelucrează conştient, înţelege mesajul. În cazul decodării reuşite se produce izomorfia, o anumită asemănare între emiţător şi receptor, în ceea ce priveşte decodarea şi prelucrarea informaţiei, „în acest caz comunicarea îndeplineşte funcţia la care se referă rădăcina cuvântului (communico = a pune în comun). Internalizarea este urmată de o reacţie (formarea unei opinii, schimbare de atitudini, o manifestare verbală, nonverbală sau motorică), care va intoarce procesul: receptorul devine emiţător.

              Cu asigurarea codurilor, adică cu introducerea redundanţei, cu conţinut de informaţii scăzute, convenţionale, predictibile putem să combatem zgomotul. Nivelul scăzut de predictibilitate şi conţinutul mare de informaţii rezultă într-un mesaj mai entropic, mai greu de decodat, mai uşor de deteriorat. Dacă codul este alcătuit astfel, încât mesajul poate fi reconstruit din ceea ce a rămas din el, vorbim de cod redundant. Tot înţelegerea mesajelor şi ajungere lor la destinatar şi convenţiile, adică modele cunoscute şi acceptate în rândul publicului larg (formale, ca gluma sau basmul, structurale, ca expoziţia – dezbaterea (desfăşurarea acţiunii) – deznodământul), cu ajutorul cărora mesajele sunt mai uşor de decodate şi redundante.

1.2. Sistemul canalelor de comunicare

              Nu există un sistem unic privind clasificarea comunicării umane. De la comunicarea intrapersonală până la comunicarea interpersonală, comunicarea între grupuri sau până la comunicarea la nivel social (dintre state, naţiuni, culturi) diferite nivele pot fi definite. Poate fi vorba şi de o clasificare după numărul persoanelor prezente în comunicare, după canalul utilizat (indirect sau direct), sau după organele de simţ.

              Modelul lui Shannon–Weaver defineşte media ca totalitatea mijloacelor tehnice şi fizice, care fac posibil, ca mesajul să transforme în semn potrivit pentru transformarea prin canale. Pe baza acestora media poate fi clasificată în trei categorii:

1. Media de prezentare. Canale legate de persoane (voce, faţă, corp), care solicită prezenţa indirectă a comunicatorului sau transmiţătorului (emiţător), pentru că el în sine este mediul. Folosesc limbajul comunicării verbale şi nonverbale, controlând spontan sau conştient, creând acte de comunicare.

2. Media de reprezentare. Este vorba de opere realizate conform convenţiilor culturale şi estetice (cărţi, de prezenţa comunicatorului.

3. Media mecanică. Mijloacele (telefon, radio, televiziune, internet) create de ştiinţele tehnice, care transmit direct. În acest domeniu zgomotul din comunicare, creat de fapt de mediile însuşi, este mai mare.

Semnalele transmise pot fi semnale naturale, simptome sau signale, care stau în legătură firească, indirectă cu cea la care se referă. Simptomele stau în legătură indirectă, strânsă cu ceea ce referă (de exemplu căscătura este simptom al plictiselii), iar în cazul signalelor evenimentul semnificant este cauza înfiinţării semnului (fumul sau căldura indică focul). Simbolurile însă sunt semne artificiale, utilizate în mod arbitrar, unde relaţia dintre semn şi semnificant se bazează pe o convenţie mult sau mai puţin arbitrară şi acceptată. Icoanele sunt semne bazate pe o anumită asemănare cu obiectul real sau fictiv (semne de circulaţie, pictograme).

2. Sisteme de comunicare

              Comunicarea eficientă se desfăşoară atunci când emiţătorul pornind de la principiul colaborării, presupune comunicarea activă, bidirecţională. Emiţătorul şi receptorul cred în funcţia general acceptată a funcţiei informative a mesajului în contextul dat. Patru maxime pot fi derivate din principiul cooperării (maximele conversaţionale ale lui Grice), şi în funcţie de respectarea acestor maxime, mesajul va fi cu rezultate, sau confuz şi limitat.

1. Maxima cantităţii. Mesajul sau contribuţia să fie informativă în măsură cuvenită, să nu conţină nici mai mult nici mai puţină informaţie decât este necesar. În caz contrar emiţătorul va fi calificat greu de înţeles sau închis, incapabil de comunicare, asta făcând dificil adaptarea socială fără conflicte.

2. Maxima calităţii. Să nu conţină mesajul informaţii false, nesigure sau ceva care nu poate fi dovedit. Când împărţim opinii personale sau în cazul încercărilor de orientare, trebuie semnalat că este vorba de o chestie presupusă, o posibilitate sau opinie.

3. Maxima relaţionării. Mesajul să fie relevant, să se refere la situaţie (la situaţia partenerilor în cadrul conversaţiei). Mesajele prea lungi, cu detalii lipsite de interes, cu logică complicată îngreunează înţelegerea.

4. Maxima modalităţii. Mesajul să fie concis şi coerent, să evite expresiile neclare şi ambigue. Condiţiile de bază referitoare la calitate se completesc cu stilul emiţătorului şi cu efectul elementelor din mediu. În cazul utilizării lor corecte vorbim de izomorfie, în caz contrar însă se va crea o impresie negativă despre emiţător. Poate fi utilizată şi violarea conştientă a condiţiilor de bază, ca un gest retoric sau adaptaţia, dar trebuie clarificată receptorului că violarea convenţiilor a fost intenţionată (De exemplu şi producerea (şi receptarea) umorului depind(e) de aceste condiţii.)

2.1. Discursul public

„Cel care are gânduri, are şi cuvinte; dar cel care are cuvinte, nu neapărat are şi gânduri.”

Confucius

              Cu toate că majoritatea oamenilor sunt capabili să poarte un dialog, în situaţii speciale, de exemplu în cazul în care numărul publicului est mai mare, vorbitorul începe să se simtă tensionat, uneori nefiind capabil să-şi mai exprime gândurile, ideile, câteodată blocându-se complet. Această situaţie este generată de o schimbare, în care situaţia cunoscută de conversaţie se transformă în discurs public. Deşi conversaţia sau dialogul diferă foarte mult de discursul public, tensiunea iscată poate fi combătută doar printr-o pregătire tehnică şi psihică.

              Diferenţele de bază dintre o discuţie şi discursul public sunt următoarele:

1. Conversaţia este fluxul de gânduri care circulă de la o persoană (sau mai multe persoane) spre altul/alţii.

Discursul public este fluxul de gânduri care circulă dinspre la o persoană spre un public numeros.

2. În timpul conversaţiei, în principiu, vorbirea (dar şi transmiterea nonverbală a informaţiilor) este identică între parteneri. În cazul discursului public aceasta este în mare parte unidirecţională, chiar şi în cazul unei discuţii interactive vorbitorul fiind cel care comunică cu precădere.

3. În cazul conversaţiei participanţii sunt situaţi aproape unul de celălalt, adoptând o distanţă de comunicare personală (de conversare), în timp ce în cazul discursului public, distanţa de comunicare este una colectivă (de interpretare).

4. În cazul conversaţiei semnele nonverbale (precum şi vorbirea) au un caracter personalizat, putem reacţiona imediat, funcţionând totodată şi semnalele de grup (recepţie, simpatii etc.). În cazul unui discurs semnele vorbitorului sunt recepţionate de mulţi, vorbitorul fiind însă capabil să recepţioneze doar o parte din feedback, interacţia sa cu grupul fiind mai limitat, în unele cazuri putând să apară reacţii de masă (aplauze, indignare în masă etc.).

5. Conversaţia are o sonoritate redusă, în funcţie de grup. În cazul unui discurs public sonoritatea este mai amplă, ea fiind ajustată la persoanele care se află cel mai departe de vorbitor.

6. Într-o discuţie participanţii vorbesc într-o anumită cadenţă, ritmul fiind adaptat la numărul redus de parteneri. În cazul unui discurs public, însă, trebuie să luăm seamă de numărul celor prezenţi, capacitatea

lor de percepere, acustica sălii, natura evenimentului etc., şi în funcţie de toate acestea, va trebui să vorbim ceva mai lent.

7. În majoritatea conversaţiilor participanţii rostesc cuvintele mai vag, cu o dicţie mai puţin articulată. În faţa unui public mai larg vorbitorul va trebui să rostească cuvintele clar şi într-un mod mai articulat.

8. În cazul unei conversaţii logica ideilor şi structura frazelor este mai lejeră şi mai puţin ordonată, oferind partenerilor posibilitatea de a interveni sau de a reacţiona imediat la o idee. În cazul discursului public recepţionarea reacţiilor este mai limitată, există mai puţine prilejuri pentru reformularea ideilor pe care le comunicăm, de aceea ideile în sine, precum şi structurarea frazelor trebuie să aibă o logică limpede, uşoară de urmărit.

9. De multe ori conversaţia nu are niciun scop concret, ea poate fi doar o formă de a petrece timpul, sau o manifestare a bunăvoinţei faţă de cineva etc.4 Discursul public are întotdeauna un scop tematic concret, fiecare cuvânt, fiecare pauză sau gest nonverbal subordonându-se acestui scop.

10. Conversaţia poate fi lipsită de esenţă, se poate abate de la subiect, mai ales atunci când părţile nu au nimic special de comunicat, şi de multe ori nici nu rostesc ceea ce gândesc. Discursul public este, însă, hotărât şi nu poate fi lipsit de esenţă, el trebuind să comunice publicului în mod clar opinia, atitudinea şi intenţiile vorbitorului.

11. Conversaţia este, de regulă, dezinvoltă, liberă, în timpul ei părţile se pot aşeza, pot umbla sau chiar mânca. În marea parte a timpului ei pot menţine contactul ocular, putând s-o întrerupă pentru perioade scurte de timp. În timpul discursului public vorbitorul trebuie să fie văzut (de obicei stă în picioare), publicul fiind aşezat sau stând într-un loc şi fiind atent la acesta. Pentru vorbitor contactul ocular este obligatoriu, acesta generând respect şi interes din partea ascultătorilor circulă dispre vorbitor spre public, încercând să fie pe aceeaşi lungime de undă cu ideile şi sentimentele, precum şi reacţiile acestuia. Examinând caracteristicile sale, putem afirma faptul că discursul public este o conversaţie amplificată, clară şi la subiect, practicarea sa făcând parte din meseria de orator. Iar meseria de vorbitor este accesibilă practic tuturor, oricine fiind în stare să-şi dezvolte aptitudinile de interpret, dacă reuşeşte să însuşească

cunoştinţele necesare şi să dezvolte o dexteritate în vorbirea în faţa unui public.

              Analizând cariera unor vorbitori de succes ne dăm seama că, pe lângă dezvoltarea aptitudinilor, vocaţia este cea care joacă un rol important în acest proces. Vorbitorul care apreciază îi mod sincer tema dezvoltată, căruia îi place să vorbească unui public şi este convins de valoarea ideilor prezentate şi doreşte să le împărtăşească în mod sincer şi altora, capătă un avânt deosebit, o energie aparte, discursurile sale devenind acaparante, autentice şi pasionale, transformându-se într-un eveniment. Acesta reprezintă culmea meseriei de orator, iar pentru atingerea ei este nevoie de dăruire, atitudine şi convingere, doar după acestea urmând pregătirea profesională şi tehnică.

              În cazul în care cel care întocmeşte şi cel care rosteşte discursul sunt persoane diferite, este vorba despre un process direct, bine gândit dintre cele două persoane. Ei pot solicita şi opinia altor profesionişti, cu toate acestea cei doi rămân personaje active pe tot parcursul procesului de întocmire. Cel care scrie discursul beneficiază de o mare libertate în ceea ce priveşte întocmirea acestuia, dar trebuie să ţină mereu cont de personalitatea, stilul şi abilităţile celui care va rosti discursul, de caracteristicile publicului, precum şi de faptul că discursul trebuie să întrunească anumite criterii profesionale:7

1. Destinat pentru a fi rostit şi ascultat: nu trebuie să fie o operă literară, trebuie doar să sune bine, să fie clar, coerent şi lesne de înţeles.

2. Limbaj concret şi exact: să nu conţină generalităţi, să fie simplu, să utilizeze exemple transparente şi sugestive.

3. Să genereze o reacţie pozitivă: fiecare frază sau idee trebuie să dezvolte şi să fixeze o imagine concretă, care să genereze o atitudine din partea ascultătorilor. Modul de expunere poate însufleţi discursul şi îl poate face mai dinamic.

4. Să aibă un scop exact: să urmărească un scop bine definit, să contureze o atitudine bine definită în ceea ce priveşte tema dezbătută. Pe lângă criteriile de natură profesională putem defini şi un alt sistem de criterii, care este format din caracteristicile generale ale unui discurs reuşit, indiferent de tipul acestuia (care ar putea fi chiar o descripţie al genului)

Sistem de valori: fiecare discurs trebuie să aibă un mesaj, o idee esenţială. Similar unei conferinţe de presă, pregătirea şi rostirea unui discurs trebuie să aibă un scop, să comunice lucruri esenţiale şi să transmită un mesaj explicit, univoc.

Idei de bază: niciodată să nu dezvolte mai mult de trei idei principale, dar să nu se rezume la dezvoltarea doar a uneia dintre acestea.

Conţinut: tema discutată trebuie să aibă legătură cu publicul, şi să fie prezentată într-un asemenea stil încât publicul să-şi amintească de ea, după rostirea sa discursul să mai poată fi evocat o perioadă de timp.

Autenticitate: datele utilizate trebuie să fie precise, verificate şi verificabile.

Elocvenţă: informaţiile trebuie să aibă legătură cu viaţa de zi cu zi, iar cu ajutorul exemplelor ele pot fi explicate mai clar. Acest criteriu merită luat în seamă la întocmirea planului unui discurs.

Personalizare: discursul trebuie adaptat la caracteristicile publicului şi tipul evenimentului în cadrul căruia este rostit.

Uşor de urmărit: discursul trebuie să fie clar din punct de vedere al conţinutului şi al formei, un discurs dificil de urmărit este plictisitor şi inutil. Trebuie să prezinte structura şi să evite enumerările seci.

Durata: Un discurs sau o prezentare publică durează doar câteva minute, prelegerile fiind limitate, de obicei, de un cadru instituţional sau formal. Întotdeauna trebuie să menţinem o proporţie armonioasă între mesajul conţinutului şi cantitatea de informaţie, în funcţie de pragul de atenţie şi durata atenţiei publicului.

About the author