Modulul nr. 6

Subiect Progress:

Retorica

              Retorica rediviva ocupă un loc central în studiul procesului de comunicare. Retorica generală se axează pe studiul discursivităţii în contexte şi situaţii diverse: “De la prietenie la dragoste, de la politică la economie, relaţiile se fac şi se desfac prin exces sau lipsa retoricii”17. Unii autori consideră performanţa în activitatea discursivă ca:

1) intenţionalitate, direcţionare spre act;

2) analiză a mecanismelor performanţei cognitive pentru optimizarea comunicării19.

              Performanţa în activitatea discursivă presupune intersectarea, integrarea într-un ansamblu echilibrat al faţetelor următoare:

  • retorică argumentativă;
  • retorică metafizică (“influenţarea interlocutorului se realizează prin intermediul fascinaţiei ideii);
  • retorică textualistă (“modalitatea construcţiei discursive”);
  • retorică poetică, cu accent pe studiul mijloacelor stilistice;
  • retorica aplicată (aplicată la diferite domenii ale cunoaşterii umane: filozofie, politică, educaţie,
  • religie, ecologie, justiţie etc.);
  • retorici speciale (specializate pe genuri discursive: retorica discursului politic, retorica propagandei, retorica demagogică etc.).

              Analiza discursului se va sprijini, de asemenea, pe pragmatică, disciplină care studiază limba privită nu ca ansamblu de semne, ci ca (inter)acţiune comunicativă.

1.2.1.2. Pragmatica

Pragmatica este o lingvistică a uzului şi are multiple sensuri intedisciplinare.

1. Pragmatica se referă la o parte componentă a limbii, alături de componenta semantică şi de

componenta sintactică. Componenta pragmatică aparţine schemei tripartite propuse de filozoful

american Ch. Morris21 în 1938, care distingea trei domenii în înţelegerea oricărui limbaj, formal

sau natural:

sintaxa, disciplină care priveşte relaţiile semnelor cu alte semne;

semantica, disciplină care se referă la relaţiile semnelor cu realitatea;

pragmatica, disciplină care se interesează de relaţiile semnelor cu utilizatorii acestora, de

folosirea lor şi de efectele produse.

              În această accepţiune restrânsă, pragmatica desemnează disciplina sau disciplinele care se ocupăcu studiul componentei pragmatice a limbajului.

2. Pragmatica este specifică şi unei anumite concepţii asupra limbajului, şi, mai general, asupra comunicării, care se opune celei structuraliste. În această calitate, pragmatica se regăseşte în ansamblul ştiinţelor umane; ea desemnează mai puţin o teorie particulară, cât o intersecţie a diverselor curente care îşi împart un anumit număr de idei-forţă. Acestea ar fi:

- semiotica lui C.S. Peirce;

- teoria actelor de vorbire, iniţiată de filozoful englez Austin, dezvoltată de J. R. Searle pe dimensiunea “ilocuţionară” a limbajului, asupra a ceea ce se face prin vorbire;

- studiul inferenţelor pe care le realizează participanţii la o interacţiune verbală (Grice 1979), Sperber şi Wilson (1989);

- studiile asupra enunţării lingvistice, care s-au dezvoltat în Europa prin contribuţiile lui Bally, Jakobson, Benvensite, Culioli ş.a.;

- studiile asupra argumentării;

- cercetările asupra interacţiunii verbale;

- anumite teorii asupra comunicării, cum ar fi cele ale Şcolii de la Palo Alto etc.

CONCLUZIE

              Concepţiile despre limbaj subordonate pragmaticii încearcă, într-un anume sens, să înlocuiască retorica tradiţională şi să rafineze anumite direcţii ale acesteia, cum ar fi:

• evidenţierea caracterului activ al limbajului, a reflexivităţii sale fundamentale (faptul că acesta se referă la lume arătându-şi propria activitate enunţiativă);

• punerea în prim plan a forţei semnelor, a caracterului interactiv al limbajului, raportul său continuu cu un cadru care permite interpretarea enunţurilor;

• dimensiunea normată a limbajului (activitatea de vorbire este dirijată de o structură de adâncime de drepturi şi obligaţii)

DEZBATEREA

Dezbatere, discuţie şi dispută

Discuţia este acea conversaţie care are o componentă argumentativă puternică. Dezbaterea reprezintă un tip de discuţie între persoane care nu au aceeaşi părere în legătură cu un anumitsubiect şi care se desfăşoară, de cele mai multe ori, într-un cadru prestabilit. Schimbul verbal esteorganizat şi se supune unor reguli, cum ar fi: limite de timp, durata şi ordinea intervenţiilor, numărul participanţilor, tema supusă discuţiei. În general, dezbaterea are un public şi unmoderator care veghează la buna desfăşurare a interacţiunii verbale.

Dezbaterea se caracterizează printr-un dispozitiv enunţiativ mai complex decât cel al schimburilor private:

- la un prim nivel, participanţii vorbesc şi ocupă pe rând funcţia de emiţător şi receptor, iar moderatorul, prin intervenţiile sale asigură funcţia de structurare a schimbului verbal;

- la un nivel secund, auditorii/(tele)spectatorii ascultă şi îi văd pe participanţii de la primul nivel şi se limitează la rolul lor de simpli receptori, simultan cu plasarea lor, de cele mai multe ori, la rangul de principali destinatari ai mesajelor (în anumite dezbateri problema este nu convingerea adversarului, cât a publicului = trop comunicaţional). Eterogenitatea audienţei determină eforturi pentru captarea, menţinerea şi convingerea acesteia de către participanţii la interacţiune.

Dezbaterea nu vizează întotdeauna obţinerea consensului/acordului. Astfel, ea se opune discuţiei (= dialog în care interlocutorii caută cu bună credinţă şi fără parti pris cea mai bună soluţie aunei probleme controversate iar fiecare parte este gata să-şi modifice părerea dacă i se aducargumente relevante).

În dezbaterea electorală, ca şi în înfruntarea juridică dintre acuzare şi avocatul apărării, nu se pune problema ca punctele de pornire să fie repuse în discuţie de fiecare parte. Din contră poziţiile iniţiale sunt apărate până la sfârşit iar concesiile, dacă intervin, privesc doar aspectele

accesorii care permit o mai bună susţinere a esenţialului. Confruntarea nu are drept obiect stabilirea adevărului (cf.dialogul platonician), ci succesul bătăliei. Ea este un discurs apropiat de ceartă (care se naşte într-un climat de agresivitate sau de încăpăţânare, în care nici una dintre părţi nu este dispusă să-şi schimbe părerea, chiar dacă se află în faţa unei argumentări

convingătoare). Fiecare actor vrea să învingă, chiar să-l umilească pe celălalt, să-i “şifoneze” imaginea, obiectivul fiind victoria cu orice tip de argumente.

Dar dezbaterea este diferită de ceartă, în sensul că obiectivul real al părţilor aflate în interacţiune este de a impresiona o a treia parte, judecător sau auditoriu, care se va pronunţa asupra valorii argumentelor utilizate. Tot spre deosebire de ceartă, dezbaterea este condusă de reguli stabilite, în general, la început. Dezbaterea nu este un dialog euristic ci o formă care asociază elemente de discuţie cu elemente de ceartă (fiind un teren al manifestării violenţei, al încălcării principiului cooperativ şi al maximelor conversaţionale).

Astfel, în cursul unui schimb verbal, putem observa alunecarea de la un tip la altul de dialog, folosirea unor procedee ca atacul, argumentum ad hominem, injuria, intimidarea etc., care fac uneori ca dezbaterea să capete aspectul unei certe.

Dezbaterea este o practică socială şi instituţională. În unele cazuri, exercitarea sa este monopolul persoanelor pregătite special pentru aceasta – de regulă, prin formaţie universitară (vezi discursul oratoric, pledoaria etc.). Practicarea acestui tip discursiv este supusă unei constrângeri, cea de autorizare, de acordare a calităţii; pentru a lua cuvântul trebuie să o faci într-o calitate (vezi satut, rol), să fii reprezentantul unui grup, membru al unei asociaţii etc.

Există limite care privesc durata, obiectul, momentul în care poate avea loc; există reguli, reglementări, şi, prin acestea, dezbaterea are un puternic caracter normativ-prescriptiv. Schimbul nu este liber, depărtarea de subiect, abaterea, digresiunea sunt sancţionate prin apeluri la ordine; limbajul dezbaterii are adesea un caracter spontan.

Dezbaterile moderne

Dezbaterea publică modernă ia forma dezbaterii televizate, a talkshow-ului, marcate de prezenţa moderatorului şi desfăşurate în faţa unui auditoriu invizibil sau prezent.

În acest context, dezbaterea-polemică favorizează alunecarea către spectacol. Schimbul verbal scapă adesea controlului moderatorului. Procedeele tipice ale interacţiunii verbale constau în suprapuneri, demaraje concurenţiale, competiţie pentru înscrierea la cuvânt, ratarea conversaţiei etc.

Tipologia emisiunilor de dezbatere televizată:

- Dezbaterea electorală cu prezenţa unor ziarişti;

- Dezbaterea-maraton cu un număr mare de participanţi;

- Dezbaterea-discuţie: schimbul verbal se desfăşoară asupra unei teme problematizate care se desfăşoară pe un fond de curtoazie; emisiunea este agrementată cu interviuri înregistrate care susţin linia argumentativă (vezi, de exemplu, emisiunea Orient expres).

About the author