Modulul nr. 7

Subiect Progress:

LEGILE DISCURSULUI. TIPOLOGIA DISCURSURILOR

Legile discursului

              Legile discursului reprezintă regulile, variabile din punct de vedere cultural, pe care fiecare dintre parteneri le respectă şi, în acelaşi timp, presupune că sunt respectate de către intelocutor în cadrul “schimbului verbal”. Încadrarea şi definirea acestor “legi” fac obiectul unor ample dezbateri. Unii cercetători au propus distincţia teoretică între “principiile discursive generale” şi “legile specifice ale discursului”.

              Astfel, în principii generale s-ar putea încadra principiul cooperării, al relevanţei şi al sincerităţii. Clasificarea legilor specifice discursului pune în evidenţă două criterii importante: criteriul lingvistic şi criteriul axat pe codurile de comportament.

După criteriul lingvistic există următoarele legi:

1. legea informativităţii (a nu vorbi pentru a nu spune nimic, a nu spune ceea ce interlocutorul ştie deja etc.);

2. legea exhaustivităţii (a furniza volumul maxim de informaţie pertinentă, susceptibilă de a interesa pe interlocutor la un moment dat);

3. legea modalităţii (a fi clar şi concis137 în formulări).

              Criteriul axat pe codurile de comportament reglate social relevă faptul că interacţiunea verbală este supusă unui ansamblu de norme variabile în timp şi spaţiu. Aceste norme sunt, în general, cele care reglează comportamentul agresiv faţă de imaginea/face pozitivă sau negativă a partenerului. Astfel,

- pe de o parte se clasează aici reguli care guvernează comportamentul locutorului faţă de partenerul său (a nu fi agresiv, ironic, a nu exagera cu lauda, a nu monopoliza discuţia etc.); - pe de altă parte, regăsim norme care reglează imaginea proprie a locutorului (a nu fi exagerat de respectuos sau, invers, extrem de pretenţios etc.).

              Aceste legi se circumscriu, în linii generale, domeniului numit de Grice “maxime conversaţionale”138 sau de alţi cercetători (O. Ducrot) - “legile discursului” sau “postulate conversaţionale”.

              O trăsătură caracteristică a acestor legi pare a fi extinderea, între anumite limite, de la domeniul strict al conversaţiei la toate discursurile. Deşi domeniul de referinţă este general, aceste legi capătă un caracter specific în funcţie de genul de discurs analizat139.

TIPOLOGIA DISCURSURILOR; GENURI DE DISCURS

              Clasificarea discursurilor reprezintă o sarcină fundamentală în cadrul analizei discursului. Se apreciază că membrii unei colectivităţi au o anumită competenţă în ceea ce priveşte tipologia discursurilor, care le permite să recunoască tipul de activitate discursivă în care sunt angajaţi şi, în consecinţă, să aibă un comportament lingvistic adecvat [în conformitate cu genul de discurs, cu indicele de contextualizare].

              Problema clasificării discursurilor este dificilă, mai ales datorită criteriilor multiple care pot fi luate în considerare şi a imposibilităţii de a le cuprinde pe toate într-o schemă ideală. Petitjean (1989) consideră că tipologiile discursului pot fi împărţite în trei clase: tipologii enunţiative, tipologii comunicaţionale şi tipologii situaţionale. Tipologia discursului se bazează adesea pe noţiunea de formaţiune discursivă. Această noţiune este folosită în special de şcoala franceză de analiză a discursului. Această noţiune a fost impusă în analiza discursului de Pêcheux (1990: 102). El consideră că “orice formaţiune socială”, caracterizată prin existenţa unui anumit raport între clasele sociale, implică existenţa “poziţiilor politice şi ideologice, care nu sunt fapte ale individului, ci se organizează în formaţiuni care antrenează raporturi antagoniste, de alianţe sau de dominare”. Aceste formaţiuni ideologice includ “una sau mai multe formaţiuni discursive legate între ele, care determină ceea ce poate sau trebuie să fie spus (articulate sub forma unei certe, a unei rugăciuni, a unui pamflet, a unei expuneri, a unui program etc.)”. Această teză are consecinţe la nivelul semantic, deoarece presupune “schimbarea sensului cuvintelor” la trecerea lor de la o formaţiune discursivă la alta.

              În analiza discursului, formaţiune discursivă desemnează orice sistem de reguli care stabilesc unitatea unui ansamblu de enunţuri circumscrise într-un cadrul social şi istoric. D. Maingueneau consideră că vorbind despre formaţiune discursivă spunem de fapt că “doar o parte din ceea ce se poate spune este accesibil, ceea ce se poate spune formează un sistem şi delimitează o identitate” în cadrul unei societăţi, într-un anumit context spaţial şi temporal.

              Folosirea termenului formaţiune discursivă este extrem de largă şi se aplică:

- pentru conjuncturi istorice (discurs comunist, discurs al administraţiei, discurs ştiinţific, discurs al patronatului, discursul sindicatelor etc.);

- pentru poziţionări “ideologice” marcate;

- pentru discursuri “concurente” într-un câmp discursiv (discurs politic, religios).

Formaţiunile discursive sunt înţelese, în special, din două perspective:

1. concepţia contrastivă, conform căreia formaţiunea discursivă este privită ca un spaţiu independent care se află în relaţie cu altele;

2. concepţia interdiscursivă, pentru care o formaţiune discursivă nu se constituie şi nu se menţine

decât prin interdiscurs.

              Actul prin care o formaţiune discursivă se plasează într-un câmp discursiv şi îşi marchează identitatea în raport cu alte formaţiuni discursive se numeşte poziţionare.

Formaţiunea discursivă privită ca sistem de reguli se opune termenului suprafaţă discursivă (enunţuri atestate care aparţin acestei formaţiuni discursive).

Genurile de discurs

              Analiza discursului pune în evidenţă utilizarea cu sensuri diferite a termenilor gen de discurs şi tip de discurs. Tendinţa generală pare a privilegia folosirea sintagmei gen de discurs pentru dispozitivele de comunicare definite socio-istoric: faptul divers, editorialul, consultaţia medicală, interogatoriul, mica publicitate, conferinţa universitară, raportul etc.

              Diversitatea genurilor de discurs este foarte mare de la genuri care ar putea fi caracterizate ca stabile (rugăciunea, conferinţa, reţeta etc.) la genuri foarte dinamice (jurnalul tv).

              În concepţia tradiţională, se consideră genurile drept cadre în care se poate introduce un conţinut care ar fi independent de acestea. Sub influenţa pragmaticii se consideră genurile mai mult activităţi care nu pot avea o dezvoltare legitimă şi “reuşită” decât dacă sunt în conformitate cu regulile care le constituie.

Caracteristicile definitorii pentru un gen de discurs vizează:

- statutul colocutorilor;

- circumstanţele temporale şi spaţiale ale enunţării;

- suportul şi modul de difuzare (suportul joacă un rol important în apariţia şi dezvoltarea unui gen: apariţia microfonului a modificat predica religioasă, telefonul a modificat definiţia conversaţiei, epopeea este inseparabilă de recitare etc.)

- temele care pot fi introduse;

- lungimea, modul de organizare a discursului etc.

              Genul de discurs are o importanţă decisivă în interpretarea enunţurilor deoarece acesta nu poate fi înţeles fără a-l raporta la un gen discursiv. “În fenomenul de înţelegere a vorbelor celuilalt, noi ştim de la început, de la primele cuvinte, presimţind genul, ghicind volumul (lungimea aproximativă a unui tot discursiv), structura compoziţională dată, prevăzând finalul, altfel spus, de la început, suntem sensibili întregului discursiv”

              Discurs prim, discurs fondator şi discursul raportat

Din perspectivă cronologică şi constitutivă, discursurile pot fi: discurs prim (iniţial), discurs

fondator şi discursul raportat.

  1. Discurs prim şi discurs fondator
  2. Discurs fondator (discurs constitutiv)
  3. Discurs iniţial/prim discurs

              Discurs care joacă un rol “fondator” în raport cu altele. Doar un discurs care se constituie prin tematizarea propriei constituiri este cel care joacă un rol fondator în relaţia cu celelalte discursuri. De exemplu, discursul creştin, poate pretinde că este un discurs fondator în raport cu altele prin instituirea unei legături cu revelaţia.

              Orice discurs constitutiv este prins într-o reţea de relaţii conflictuale cu alte discursuri constitutive şi mobilizează comunităţi discursive specifice, care generează înscrierea enunţurilor sale într-o memorie colectivă, într-o memorie culturală.

              Termenul desemnează în sens strict textul care reprezintă sursa pentru alte discursuri.

              Prin extensie, se vorbeşte de discurs iniţial în cazurile în care există un decalaj cronologic şi/sau calitativ între două discursuri: între o carte şi recenzia sa, între Biblie şi lucrări de interpretare a acesteia etc.

b) Discursul raportat

              Acest termen nu surprinde de reprezentarea într-un discurs a unor elemente care aparţin unor surse diferite de emiţător.

              Discursul raportat se referă atât la tipologia tradițională: discurs direct, discurs indirect şi discurs indirect liber, cât şi la fenomene ca: punerea între ghilimele, italice etc., la modalizare prin trimitere la un alt discurs (“după spusele lui x…”), la diversele forme de aluzie la discursuri anterioare.

              Unii cercetători structurează câmpul conceptual al discursului raportat în conformitate cu axa de opoziţie - discurs raportat în sens strict / modalizare în discurs secund. Discursul raportat în sens strict se referă la cazul în care emiţătorul are ca obiect al enunţului său un alt act enunţiativ (“Ion povesteşte că eşti bolnav”).

              Modalizarea în discursul secund se referă la prezentarea propriului enunţ ca secundă în raport cu un alt discurs.

              Modalizarea poate privi:

- adevărul/validitatea/credibilitatea conţinutului din aserţiune (“Este bolnav, dacă ar fi să ne luăm după spusele lui Vasile”);

- folosirea unui cuvânt sau termen (“Sunt tufă, cum se zice”)

Discursul direct

              Acest concept pune în evidenţă modul de funcţionare al autonimiei: se folosesc cuvintele citate ale emiţătorului sau raportorul “redă” enunţul ca atare

About the author