Modulul nr. 1

Subiect Progress:

Analiza discursului

Termenul “discurs” se referă mai mult la problematica vastă a unui câmp de cercetare decât la un anumit mod de înţelegere a limbajului. Faptul că termenul presupune relaţia limbajului cu parametri ai realităţii nonlingvistice face ca “discursul” să fie un domeniul al cercetării interdisciplinare.

În acest caz, termenul “discurs” nu are plural, el desemnează un domeniu generic.

Discursul poate fi definit ca ansamblu de enunţuri ale unui emiţător, care se referă la un subiect unic (topic, în terminologia anglo-saxonă).

Din perspectivă pragmatică, discursul reprezintă “o enunţare ce presupune un locutor şi un auditor, precum şi intenţia locutorului de a-l influenţa pe celălalt” (Benveniste).

Alte interpretări ale discursului vizează echivalenţa sa cu:

a) un text, în cadrul căruia perspectiva comunicaţională şi cea tematică coincid în general (de exemplu, în cazul comunicării scrise);

b) un ansamblu de texte, care ilustrează interacţiunea dintre două sau mai multe discursuri centrate în jurul unei singure teme; în cazul conversaţiei, fiecare discurs este alcătuit din mai multe texte (fiecare replică este o unitate comunicaţională, deci un text în sine).

Analiza conceptelor fundamentale este utilă pentru definirea negativă a termenului discurs (prin delimitări ale sale faţă de acestea). Astfel, termenul “discurs” intră într-o serie de opoziţii în care ia valori semantice precise. Le vom trata în contimuare.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

1.1.1.1. Opoziţia discurs/frază

Fraza reprezintă un “enunţ în structura căruia se cuprind cel puţin două propoziţii”având caracteristica autonomiei sintactice şi de comunicare.

Discursul reprezintă o unitate lingvistică constituită dintr-o succesiune de fraze. Din perspectiva acestei definiţii, studiul discursului va fi numit de Harris (1952) “analiza discursului”, în timp ce alţi cercetători consideră mai potrivită sintagma “gramatica discursului”.

Acestei ramuri de cercetare a discursului şi a obiectului său de studiu îi sunt atribuite astăzi conceptele lingvistică textuală - text.

1.1.1.2. Opoziţia discurs/enunţ

Dincolo de caracterul său de unitate lingvistică (adică de “enunţ”), discursul reprezintă o unitate de comunicare legată de condiţii de generare strict determinate (cu alte cuvinte, reprezentând un gen determinat de discurs; de exemplu, discursul mediatic, discursul romanesc, discursul publicitar, discursul ştirilor etc.). Din această perspectivă, termenii “discurs” şi “enunţ” au sensuri diferite: enunţ acoperă sfera conceptuală a “textului ca structurare în cadrul limbii”, în timp ce discurs va desemna “studiul lingvistic al condiţiilor de producere a acestui text”

1.1.1.3. Opoziţia discurs/limbă

Limba definită ca sistem de valori virtuale se opune discursului, adică folosirii limbii într-un context specific, care poate restrânge aceste valori, sau poate genera, la fel de bine, noi valori.

Această distincţie este relevantă, în special, pentru domeniul lexicului. Astfel, neologia lexicală aparţine domeniului discursului.

Pe de altă parte, limba definită ca sistem folosit de membrii unei comunităţi lingvistice se opune discursului, considerat ca folosire a unei secvenţe a acestui sistem. Această utilizare secvenţială a sistemului se poate referi la aspecte diverse, cum ar fi plasarea într-un anumit câmp discursiv: discurs comunist, discurs ecologist, discurs suprarealist, discurs postmodernist, discurs socialist.

M. Foucault (1969:153) face următoarea precizare: ”Se numeşte discurs un ansamblu de enunţuri care aparţin aceluiaşi mod de formare discursivă ”. Aşadar, condiţiile definitorii ar fi:  apartenenţa la o tipologie discursivă (discurs jurnalistic/publicistic, discurs pedagogic, discurs romanesc, discurs administrativ, discurs juridic etc.);

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

Apartenenţa la o categorie specifică de locutori (discursul medicilor, discursul sociologilor, discursul mecanicilor etc.); privilegierea unei funcţii a limbajului (discurs polemic, discurs prescriptiv etc.).

1. 1.1.4. Opoziţia discurs/text

Discursul este privit adesea ca un ansamblu format dintr-un text şi contextul său (vom reveni).

CONCLUZII

“Conceptul de discurs trimite deci la o entitate mai largă, aceea de formaţiune discursivă active în text, entitate care nu poate fi înţeleasă decât ţinându-se cont de parametri de natură socială”

Discursul ar fi un “…sistem de operaţiuni subiacente, aplicate conţinutului şi contextului, în cadrul unei formaţiuni discursive determinate şi conducând la un ansamblu organizat de unităţi lingvistice care constituie un text; la acest nivel, orientat cu necesitate spre exterior, vorbim despre discurs”

Limbajul este în primul rând şi înainte de toate o activitate discursivă, legată strîns de activitatea umană pentru care constituie în acelaşi timp reflexul şi instrumentul principal.

În mod fundamental diverse, prin istoria lor, prin inserţia lor socială şi prin instrumentele pe care le folosesc, activităţile umane definesc şi delimitează contexte diferite, la care se articulează discursuri sau texte. Categoriilor de contexte le corespund tipuri de texte (sau genuri de discurs), care se caracterizează printr-o organizare specifică de unităţi lingvistice.

 Relaţiile de interdependenţă dintre domeniul textual şi domeniul contextual trebuie să fie analizate în termeni de operaţii de limbaj, acestea din urmă constituind – de drept- un subansamblu de operaţii psihologice construite de Umanitate ” J.-P. Bronckart et al. (1985:8).

Activitatea de limbaj este “o superactivitate motivată de nevoile de comunicare-reprezentare şi articulată la alte forme de activitate (non verbală) în care îşi au originea aceste motive.”

Activitatea de limbaj se desfăşoară în zone de cooperare socială determinate (“loc social”) şi ia forma de acţiuni de limbaj, adică de ansambluri de conduite verbale orientate spre scopuri comunicative determinate/specifice.

Fiecare acţiune de limbaj se realizează sub forma unuia sau mai multor discursuri definite prin modul lor de ancorare socio-enunţiativ

Astfel, aceeaşi acţiune definită prin scopul său poate să se traducă în formaţiuni discursive diferite: ele constituie produsul socio-istoric-cultural al unui grup dar constituie şi obiecte verbal concrete, adică texte.

About the author